VLAD MERCORI, recunoscut în mediul online pentru investigațiile sale din sfera politică și administrativă, aduce în atenția publicului o nouă anchetă privind funcționarea unor structuri instituționale esențiale aflate în subordinea directă a Ministerului Agriculturii.
În centrul acestei documentări este plasat ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare, o entitate puțin cunoscută publicului larg, deși rolul său ar fi trebuit să fie unul crucial în proiectarea digurilor și a sistemelor de irigații din România. Este vorba despre infrastructură critică, gestionată în trecut, potrivit materialului, de așa-numiții „băieți deștepți” din Olt, prin contracte de ordinul sutelor de milioane de euro, care au continuat fără perturbări majore până la apariția unor anchete publice. Deși pe plan formal ISPIF figurează în continuare, instituția nu mai are, de ani buni, statut de institut național.
Se precizează că, începând cu anul 2021, ISPIF nu a mai fost reacreditat ca Institut Național și activează în prezent ca societate comercială de stat, însă cu activitate practică inexistentă. Cu toate că nu sunt derulate efectiv proiecte, în cadrul instituției figurează patru angajate, dintre care trei se află deja la pensie. Aspectul critic nu vizează doar lipsa totală de operaționalizare, ci mai ales mediul impropriu în care aceste persoane își desfășoară rutina profesională cotidiană.
Imobilul în care este găzduit ISPIF este prezentat ca fiind, în fapt, decuplat de la rețeaua elementară de servicii urbane. Toate utilitățile ar fi fost sistate: nu este disponibilă încălzirea, nu există alimentare legală cu energie electrică și nu este asigurată apă curentă. Pentru a utiliza grupul sanitar, angajatele ar fi constrânse să transporte apă în bidoane, din exterior, improvizând astfel o minimă funcționalitate a spațiului de lucru și o formă rudimentară de igienă la locul de muncă.
În ceea ce privește energia electrică, soluția identificată constă într-un cablu prelungit de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), instituție aflată în aceeași incintă și, la rândul său, subordonată Ministerului Agriculturii. Curentul astfel preluat este utilizat strict pentru alimentarea calculatoarelor, într-un regim de supraviețuire administrativă. ANIF este menționată în material și ca platformă instituțională prin intermediul căreia au fost direcționate fondurile către „băieții deștepți” din domeniul îmbunătățirilor funciare.
Potrivit datelor indicate, ANIF înregistrează datorii la bugetul de stat în cuantum de 137 de milioane de lei, fiind calificată drept cel mai mare datornic instituțional din România. Deși aproape blocat funcțional, ISPIF acumulează, la rândul său, datorii considerabile, în valoare totală de 87 de milioane de lei. Este pus în evidență contrastul dintre rapiditatea cu care statul sancționează cetățenii cu restanțe fiscale și absența unor consecințe reale pentru entitățile publice care se află în aceeași situație de neplată.
În acest cadru este adusă în discuție responsabilitatea ministrului Agriculturii, Florin Barbu, denumit în material „Busy”, în subordinea căruia se află atât ISPIF, cât și ANIF. Autorul face trimitere la un moment dintr-un interviu acordat postului Digi24, disponibil online, când ministrul este chestionat cu privire la aceste chestiuni și reacționează vizibil iritat. Se sugerează că, în locul unui program coerent de restructurare sau de închidere a acestor „focare de datorii și rușine”, tema este tratată cu vădit disconfort și prin tentative de evitare.
Investigația este extinsă și asupra unui alt punct de lucru: ISPIF Băneasa, situat în județul Giurgiu și condus de directoarea Florica Mardare, angajată în sistem de 35 de ani. Și aici, condițiile de lucru sunt caracterizate ca fiind precare, asemănătoare celor din mahalale sau favele. Clădirea este relatată ca fiind predispusă la inundații la fiecare episod de ploaie mai serioasă, apa pătrunzând direct în spațiile utilizate de personal, inclusiv în zonele de lucru.
Ca măsură de avarie, directoarea ar fi instalat, în urmă cu aproximativ un an, un nailon deasupra propriului birou, după ce, în timpul activității, a început să-i plouă în cap. Secvențele video la care se face referire sunt prezentate drept probă a stării de fapt, fiind descrise chiar de persoane din interiorul instituției drept un veritabil „film de groază”. Rezultă astfel imaginea unor instituții cu rol tehnic de importanță majoră, chemate să gestioneze infrastructura critică a țării, dar care funcționează în condiții abia compatibile cu protecția fizică minimă a angajaților.
Materialul se încheie cu constatarea că statul român își activează interesul și capacitatea de intervenție doar în prezența unor resurse financiare susceptibile de a fi „buzunărite”, în timp ce structurile care nu mai oferă potențial de profit pentru rețele de interese sunt abandonate și lăsate să se degradeze. Instituții cândva relevante ajung să „mucegăiască”, atât în sens literal, cât și metaforic, fiind îngropate în datorii și ignorate din punct de vedere administrativ. Aceeași metaforă este extinsă asupra unei părți însemnate a mediului rural, unde populația este, la rândul ei, lăsată „în paragină”.
Se precizează că investigația despre ISPIF și ANIF reprezintă doar un episod dintr-o serie mai amplă de dezvăluiri despre modul concret în care funcționează statul român în teritoriu. În final, autorul amintește că un alt material, dedicat ajutoarelor de handicap, a depășit pragul de 350.000 de vizualizări în 24 de ore, semn al unui interes public constant pentru astfel de teme. Sunt anunțate noi episoade, cu alte cazuri și documentări similare privind disfuncțiile administrației românești.
